…de tine si de noi

Here we go…again! Sper ca de data asta nu va fi doar o incercare, in orice caz am ajuns deja un pic mai departe, la a doua ’sfortare’.

Promit (nu scriu ‘va’ ca mai degraba mie imi promit) ca si blogul se va schimba, din blogul micilor frustrari scrise dragut, din cel al dezamagirilor cotidiene ale vietii occidentale, intr-un jurnal de bord, cu palmieri si nisipuri, poze si soare, chiar sori, sori pe care oricare dintre noi poate sa ii pipaie si sa urle…ars. As folosi emoticoane, dar o anumita etica, inexistenta, a blogosferei ma impiedica.

Poate pana la mijlocul lui iulie nu ne mai auzim, dar apoi continuam. Mai noi, mai voi, mai oameni, mai liberi, mai nelegati de tari, continente…Probabil mai noi insine decat niciodata…

I don’t wanna dance

Sunday morning

Reciclam!

Si acum va cer sa nu va ganditi la PET-uri, sticle sau cartoane, ci la voi!
Postez acest post pentru mine, poate suportul electronic face fata mai bine timpului, desi nimic nu se compara cu fosnetul hartiei usor mototolite pe care o desfaci cu o anumita stare de anxietate si inima iti tresalta gasind date de genul 1997 in coltul din dreapta sus, citind ganduri, senzatii, trairi de acum atat de vechi.
Veti intra si voi in lumea mea de atunci, unii vor zambi, altii vor rade in hohote. Dar o luam incetisor…

Reflexe

Where do the children play?

Well I think it’s fine, building jumbo planes

Or taking a ride on a cosmic train.
Switch on summer from a slot machine.
Get what you want to if you want it, ’cause you can get anything.

I know we’ve come a long way,
We’re changing day to day,
But tell me, where do the children play?

Well you roll on roads over fresh green grass.
For your lorryloads pumping petrol gas.
And you make them long, and you make them tough.
But they just go on and on, and it seems you can’t get off.

Oh, I know we’ve come a long way,
We’re changing day to day,
But tell me, where do the children play?

When you crack the sky, scrapers fill the air.
Will you keep on building higher
’til there’s no more room up there?
Will you make us laugh, will you make us cry?
Will you tell us when to live, will you tell us when to die?

I know we’ve come a long way,
We’re changing day to day,
But tell me, where do the children play?

PS Regasirea radacinilor pare un obicei “inradacinat” la colegii americani. Cat Stevens si Yusuf Islam e aceiasi persoana. La fel ca si Barry si Barack

Do you think so?

Gooood morning America!

Ei copii, e negru! Nu mai trebuie sa va intrebati de vafi alba sau neagra, e neagra! Bineinteles ca ma refer la Prima doamna, de altfel si la Primul domn!

E un moment istoric! Ei, la auzul acestei afirmatii nu pot sa nu ma gandesc la rasism. Asa, un pic. E un rasism ‘pozitiv’, dar tot rasism. Momentele istoriei nu prea au fost marcate de culori de piele, doar de oameni. De culori ale mintii! E moment istoric poate in ceea ce priveste destuparea la minte a unui popor pentru care presedintele e un fel de vedeta pop. Nici nu sunt sigur, din pacate, ca e vorba de destupare la minte, ci mai degraba de o stare de saturatie data de fostul om numarul 1 de la Casa Alba. Cred ca W a reusit sa induca in poporul american, si nu numai, o stare atat de acuta de sila, incat bietii ar fi votat si un tigan caldarar din Caracal, doar sa nu aiba nimic in comun cu Fostul. Nici macar in ceea ce priveste culoarea pielii. A fost ceva de genul ‘E sa fie schimbare? Pai s-o facem lata!’. Degeaba scumpii de analisti politici, cred ca cea mai inutila profesie pe planeta, cauta ideologii, platforme, ratiuni politice, votul e dat de americnul de rand. Acela de care ni se face sila cand il vedem la 160 de kile cum se indoapa in MacDonalds, acela care isi impusca colegii de clasa si cativa profesori, bonus. Barry este simbolul unei Americi satule, avide de schimbare. El este rezultatul direct al politicii lui W, fara de care dragii americani, pufosi si senini (ferice de cei ignoranti, nu?) ar fi votat urmatorul pitic cu privire goala si familie buna, evident tot WASP(White Anglo Saxon Protestant). Deci Mr Obama ar trebui sa ii multumeasca la modul foarte sincer si deschis lui W ca adus Statele Unite in stadiul sa il voteze.

Nu ma intelegeti gresit, nu e un lucru rau, pare un tip de treaba Denzel cel nou, chiar ma bucur de el, macar nu trebuie sa te uiti la stiri si sa vezi mutra de idiot cu urechi clapauge a lui W, e o schimbare in bine, cel putin la nivel estetic, pana acum. Si apropo de rasism, acum, ca el e diferit, epidermic vorbind, ar putea sa introduca ziua segregatiei inversate. O zi pe an, cand negrii stau in fata in autobuz si albii in spate. Poate asa ar intelege si poporul american ce inseamna rasism, si nu s-ar mai gandi la el ca la un fel de antipatie. Oricum, e un cuvant aproape inventat de ei, de ce sa nu ii invete pe deplin semnificatia?

Well, in the end, Good Luck Barry and I hope you also have a dream…

The Coolest Cat …ever

Achtung!

Povestea incepe acum cateva zile, poate chiar o saptamana, cand impreuna cu un prieten am revazut Pianistul lui Polanski. Un film care a parasit usor sabloanele dar care in fond ramane drama unei fiinte pe fondul dramei unei comunitati, pe fondul dramei unei perioade care ar trebui sa ramana vie in constiinta tuturor, in special a poporului care a cauzat-o.

Ieri seara am pornit intr-o misune relativ usoara, adica sa spal niste haine la un prieten, prieten care sta la 15 minute de mine, dincolo de un sens giratoriu unde intamplator se afla si Comisia Europeana. Sens giratoriu care din cauza a 27 de presedinti a fost inchis traficului noaptea. Pana aici nimic deosebit. S-au asezat gardulete cu sarma ghimpata, X-uri rasturnate pe sosea si masini blindate in zonele unde a ramas un locsor cat sa treaca o persoana. Traficul se rarea pana la disparitie cum te apropiai de aceste mici baricade, noi eram impreuna, zona era complet pustie, doar un grup de politisti fosforescenti veghea. Am ajuns la ei, si dupa mici rugaminte si cu un ecuson de asistent parlamentar am reusit sa trecem. Doar noi si nimeni in perimetru, inca era un pic de lumina afara. Haine spalate, uscate, plasa, rucsacel, inapoi, de data asta singur, implicit fara ecuson. Incerc sa ocolesc perimetrul minune dar realizez ca ajung undeva la mama dracului, am zis ca incerc… Ajung la vreo 10 metri de garduletul de sarma ghimpata, cu bagajelul meu, obosit, era vreo 1 noaptea, transpirat de la cele aprox 30 de min de tentative de ocolire. Iluminatul public era oprit in zona. pe soseaua cu vreo 4 benzi, in locul obisnuitului puhoi de masini eram doar eu, in fata mea blindatul verde cafeniu, si nici o tipenie de om, nici politist, nici altceva. Ma apropii, si in momentul acela se pune un reflector pe mine, inmarmuresc. Nici o alta miscare, iar eu ma opresc cu plasuta cu haine si rucsacul in spate, incercand sa disting ceva dincolo de fascicolul de lumina orbitoare. Nimic. Habar nu aveam pe unde mai pot ocoli, ma gandeam ca macar e vreun politist sa imi explice. Nimeni. Doar eu blindatul si reflectorul. Se stinge la un moment dat, cineva gesticuleaza din masina, si se aude prin portavoce sa parasesc imediat zona. Involuntar mi-a venit in minte imaginile din film, din Panistul. Ma simteam ca un evreu din cel mai aglomerat oras nemtesc din perioada razboiului. Am facut o ora si un sfert pana acasa si tot drumul am injurat Uniunea Europeana si pierderea de vreme ce o caracterizeaza.

Octombrie…

Gentlemen

Asa s-ar putea caracteriza politia din Belgia! Sunt noii mei prieteni!

Am intrat in sectia cu o fetisoara inocenta, rucsacel in spate si Ipod in urechi. Imaginea turistului clasic. Fata am imprumutat-o de la Puss in Boots, cei care au vazut Shrek stiu, doi ochi mari, usor speriati, si rugatori…cumva. Cu toata actoria mea, am relatat o poveste scurta, nestufoasa, despre masina, cu care in fond si la urma urmei nu aveam nici o legatura. Fiecare al doilea cuvant al doamnei politiste era, ‘Oh, le povre!’, drept urmare au sunat la locul de stocare a masinilor ridicate, au vorbit cu cei de acolo sa ma lase sa intru sa iau ce vreau din masina si au zis ca…stii ce…nici nu trebuie sa platesti amenda!  Cred ca daca le ziceam ca nu am cu ce sa iau bagajele ma duceau cu duba pana acolo si apoi acasa fara nici o problema. Niste domni, domne’!

Am iesit foarte fericit din sectie, facandu-le cu mana noilor mei prieteni, divizia 5 de politie, detasamentul Ixelles. Fredonam All summer long, si parca o secundita, soarele a stralucit mai puternic!

Daca chiar nu ai nimic…

Devii din ce in ce mai liber, cum zicea prietenul cazator.

Dupa doua zile in care nu am iesit din casa, azi l-am rugat pe Horia sa se uite daca totul e in regula cu masina parcata, si implicit cu toata viata mea din dansa…Raspunsul a fost un NU categoric. Nu, in sensul ca disparuse viata, adica masina, adica nu mai era in locul in care am parcat-o. Ce e mai tragic ca in masina se aflau cam 90% din lucrurile mele. Am coborat si eu sa constat ca nu este. Am calcat cu pantofii de panza intr-o balta de juma de metru, cea mai adanca din Bruxelles! Am injurat. Ploua. Mi-am aprins o tigara. In locul masinii mele se afla un Fiat. 500. Nou. Crem. Le voi ura de azi incolo. Partea relativ nasoala e ca am imprumutat masina. De la un domn din Ucraina. Sa speram ca ramene domn! Si nu aveam numere valabile sau asigurare pe ea.

Am sunat usor impacientat la politie. Care mi-a confirmat ca au ridicat masina. M-am linistit. E cel mai sigur loc de antrepozitare. Asa ca maine dimineata pornesc cu capul sus spre politie! Imi trebuie o geaca! E frig! Si geaca e in masina.

Sper sa inteleaga!

PS Nu mai am job, casa, bani, masina, haine…dar sunt hepi…;)

Daca nu ai nimic…

Nu ai ce pierde! Asta privind partea plina a paharului…Privind partea goala a paharului, daca nu ai nimic, nu ai nimic…

Azi, luni, am dormit toata ziua. A fost minunat, minus faptul ca acum la 11 seara sunt mai odihnit ca la 9 dimineata. Am un geamantan langa mine, cu niste hainitze si masina parcata in fata apartamentului lui P.S., la care habitez pentru moment, in Bruxelles. Masina care e plina cu saci menajeri…care la randul lor sunt umpluti cu haine, pantofi si o alta jumatate de tona de lucruri inutile. Stateam sa ma ganeam ca practic toata viata mea incape in acea masina…E o senzatie ciudata cand o vezi asa, ad literam, intr-o masina.

Nu stiu daca sa imi fac griji sau nu pentru viitorul meu cert indecis. Cert e ca plec spre Asia, indecis e cand, cum sau unde exact, pentru cat timp, cu cine… Partea de ‘cu cine’ am cam lamurit-o oarecum, voi merge pana la urma … cu mine…cred ca e cel mai bun lucru. Daca tot fug de raspundere, atunci macar sa o fac ca lumea . Daca ar fi dupa mine, voua tuturor v-as dona asa o vacanta, vacanta nu in sensul de plecare, ci vacanta in sensul sa ai un pic de timp in care practic sa nu ai nici cea mai mica obligatie de pe planeta. Cica face bine si la ten

Am primit oferte de munca pe care le-am refuzat (sper sa nu citeasca dragii mei parinti randurile astea), am cunoscut oameni foarte draguti, fostii mei noi colegi, am petrecut weekenduri incredibile in O’reilly’s, si nu zic intamplator weekenduri, si voi ajuta un domn Ukrainian sa isi infiinteze o firma in Belgia. Cam astea ar fi in linii mari coordonatele mele de acum. Si cam sunt, sper, ultumele lucruri care le voi face intr-o Europa care parca nu mai are loc pentru mine…

Invataturi

Noaptea trecuta, pe la 01:00, am realizat foarte acut si profund ceea ce imi doresc de fapt, si ceea ce nu e deloc un vis.

Stateam de vorba cu o prietena din Finlanda si ascultand-o mi-am dat seama de ‘blestemul’ tarii noastre, a tuturor regimurilor politice de la noi, trecute si viitoare, a ciuntirii romanilor ca oameni. Am realizat ca joaca in curte nu e ok. Nu e ok adica sa te joci in curte o viata. Puneti voi ghilimelele unde credeti. Suntem un popor atat de ‘inchis’ in valorile noastre, in ideile noastre, intolerant, incult, prostit de comunism, de varii clici conducatoare, de foame, de lipsa de bani, de lipsa de viata, de incercari grele, de parinti cu fete triste, indurerate ca nu pot oferi copiilor ceea ce isi doreste un copil oriunde. Si atunci, la randul nostru am devenit niste copii la indigo a parintilor, copii care se ‘maturizeaza’ prea repede, care se resemneaza prea repede, care inteleg prea repede, care devin batrani prea repede.

Am decis ca voi rupe lantul, voi fi un roman atipic, voi merge in jurul lumii nu la hoteluri de 5 stele cu domnite blonde agatate de brat, desi, culmea, as putea oricand, ci voi cauta pe cineva online, complet necunoscut si am fixat prima destinatie ca fiind India. Voi pleca in max 2 luni si voi sta maxim un an. In India vreau sa stau cam 2 luni, de acolo sa incerc sa intru in Tibet si sa continui prin Asia si apoi sa cobor spre Africa…si cine mai stie. Cand mi se termina banii voi lucra, da, orice, si atunci voi realiza probabil la ce sunt priceput, voi cunoaste oameni, si prin reflexia lor ma voi cunoaste pe mine insumi, voi vedea lumi, voi simti gusturi si voi incerca sa imi definesc un picut calea, calea spre un om cat mai uman, cat mai aproape de el insusi si cat mai departe de mentalitatea unei tari care fara sa vrea, a luat ceva din mine.

Multumesc Finlandei!

Ora de poezie

ÎN FIECARE ZI

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Romulus Vulpescu

Obiecte pierdute…

Si regasite. Cum ar fi viata mea sociala…care acum vreun an a disparut, complet si integral, dar care a revenit tumultuos acum vreo luna. Abia pot sa tin pasul cu ea, adica am facut atatea cunostinte in ultima perioada incat…ma simt bine. Ma incanta foarte tare sa pot sa stau intr-un pub, singur, la 5 dupa amiaza, cu o cafea buna buna in fata, la o poveste cu barmanul, pe care ai impresia ca il cunosti de o viata. Ma incanta cele cateva ore petrecute cu P.S. care ca “om politic” in devenire, isi imbraca camasuta in carouri, cu maneca scurta, pe nuante de bej-maro, din anii ‘50, si incepe sa povesteasca..hmm…povesti presarate cu comparatii despre personaje dintr-o viata politica roamneasca, viata care cred ca l-ar ingretosa pana si pe Caragiale, batranul nostru dramaturg cred ca nu ar mai regasi umorul in toata “faza”…

Si ploua…si e vineri…si vine seara….si ma bucur…si trebuie sa ascultati ce ascult si eu!!

Back to the future

Ploua, e urat afara, plictiseala mare la birou, site-uri care numai aduc nimic nou, ce m-am gandit, sa rasfoiesc arhiva messengerului, sa imi revad viata virtuala trecuta. Am izbucnit in ras…sanatos…in hohote!

Ce ciudat poate fi sa ne reculegem pagina cu pagina, link cu link…Ma sperie oarecum, sau, hai ca nu ma sperie, dar e o senzatie ciudata sa ai setuletul tau de amintiri in tartacuta si sa mai existe o colectie paralela, informatizata…Va dati seama ca mi-as putea stoca sa zicem, cativa ani de viata pe un memory stick?

Cei ca Nostradamus, Orwell, si atatia altii care au prins un coltisor de viitor inimaginabil la vremea lor au fost oarecum departe de ceea ce ne inconjoara. Departe, adica noi, eu, tu, noi suntem mult mai in viitor decat au crezut ei, desi nu pare. Ce nu au reusit ei sa surprinda este insasi fiinta umana, trairi sau pseudo-trairi, ganduri sau dileme internautice, scrieri sau cugetari revarsate in dezordine pe un blog intitulat fantezist, sau nu.

E bine sa faci pasi mari, indrazneti, temerari, de-a dreptul “pionieresti” in viitor, e foarte bine dar inevitabil pastrezi cu tine “elemente” din trecut. Ce nu te face conservator, invechit, demodat?… desi cuvantul din urma imi provoaca o usoara greata, de fapt cuvantul din care deriva. Cum pasim inainte si cum stam pe loc? Cat rau si cat bine ne face internetul? Noua si generatiilor care ne urmeaza… Cat timp mai dureaza sa se constate, poate candva peste 150 de ani, ca tot acest bombardament cu informatii de mana a doua, ieftine, proiectate pentru consumatorul de rand, indobitocesc, chiar foarte usor pe acei cativa care mai sunt (atentie, SUNT, nu se considera) umani?

Dileme ploioase, de vineri si birou…

Viitorul? Suna bine!

Conversatie :
- Uite ba ca ninge afara!
- Da link sa vad…

Jos palaria!

Din pana domnului Dinescu, pentru noi si voi:                    

ELODIA

De mâine am să te numesc Elodia

Şi-am să te-ngrop de şapte ori pe zi

Sub şapte pruni, sub şapte magazii,

În vechi cavouri unde-n nopţi târzii

Căţeaua lunii-şi scarmănă jigodia.

Preapomenită-n mii de acatiste

Vei fi celebră ca Merlinmonro

Şi vor râvni la hoitul tău maro

Chiar morţii cu bănuţul în batiste

Sperând să dea de capul tristei piste

Prin care-ai fost tranşată rococo.

Când cetăţenii urbei noastre demne

Privind la oteve ca curca-n lemne

Dotaţi cu târnăcoape şi lopeţi

Te-or căuta de fericire beţi

Ba consultând tarotul, ba ghiocul

Ai grijă să le faci din cur cu ochiul.

Deci….Londra?

Inca nu mi-am revenit complet de pe urma celor 3 ore care le dorm de o saptamana incoace aproape, dar faptul ca dorm atat de putin inseamna ca, prin urmare, am de povestit. In scris nu ma pun sa povestesc povesti de calatorie cu peisaje, oameni si cladiri…ci ce am simtit eu vazand aceste peisaje, oameni si cladiri…

Spre deosebire de Paris, Londra mi se pare un oras masculin, un oras al barbatilor, al barbatilor trendy sau eleganti, treji sau beti (mai ales beti) al pub-urilor, al masinilor de epoca al doubledecker-urilor, al domnisoarelor care isi pun sambata seara micuta rochie neagra pentru barbatii de mai sus, al domnisoarelor care la 3 noaptea, in rochita lor mica si neagra stau in statia de autobuz (daaaa, in statia de autobuz!), desculte, cu pantofiorii cu bretelute in mana si rad de nu mai pot in grupulete mai mari sau mici, intoxicate etilic mai mult sau mai putin.

Este orasul in care pe sosea, in dreptul trecerilor de pietoni este scrisa directia in care sa te uiti inainte de a traversa, este orasul unde auzi “please” si “thank you” mai des decat in tot Commonwealth-ul la un loc, si transpus, decat in toata Europa la un loc. Este orasul unde “ciobanii” sunt mai ciobani decat ciobanii nostri, dar unde ciobanii sunt mai putini decat cei de la noi, si unde restul populatiei compenseaza pentru toti ceilalti, deci proportia e justa…

Am stat intins pe spate, pe iarba, pe malul Tamisei, si ma uitam (evident) in sus….si senzatia pe care o ai rar se poate obtine…

In schimb, ca parte usor “neagra” a Londrei este turismul si industria din jurul acestui turism dus la extrem, chiar la extrem…

Am ajuns la 3 noaptea in Londra, cu un minunat sistem de navigatie, care la un moment dat m-a anuntat fericit, You have reached your destination! (parca cumva cu semnul exclamarii). Ma uit in stanga, in drepata, nici urma de hotel…Mi-am zis ca nu e o problema majora, am cezut eu atunci, semirupt, dupa o zi de munca, 500 de km condusi, din care 200 pe partea gresita a soselei…si o mica leganare cu un ferryboat care mi s-a parut ca nu va ajunge vreodata la destinatie…

Am parcat masina, si am pornit spre un hotel din zona sa intreb de hotelul meu…AL MEU!…M-a intampinat londonezul tipic, un indian adica, intrebandu-ma ce cautam…Raspunsul lui, de altfel intr-o engleza iliesciana si greu de inghitit tocmai in Londra, a constat intr-o harta imprimata de pe Google si niste indrumari deloc incurajatoare…

Dupa al 4-lea hotel, care teoretic ar fi trebuit sa fie cam la 50 de metri de cel rezervat, in care mi s-a dat acelasi raspuns, ca nu au auzit vreodata de hotelul Kensington rooms, unde aveam rezervarea, am inceput sa ma gandesc la smecheriile de pe net si site-urile care te inteapa cum apuca…

Dupa o ora si jumatate…am gasit hotelul! ERA la 50 de metri, dar intrarea era de pe o straduta laterala, si pe fatada nu avea scris nimic…ma rog…

Dar ramane cel mai viu oras european vazut…nici nu ar trebui sa ii zic european…il injosesc…pe EL…Londra…

London calling

Acum ranjesc…nu zambesc!

Un elev belgian din trei nu ştie să scrie corect

Joi, 28 August 2008

Conform unui studiu efectuat pe un eşantion de 40.000 de elevi belgieni, aproximativ o treime dintre cei care sunt în ciclul primar nu ştiu să scrie corect.

Mai mult, studiul, comandat de cei de la Pelikan, arată că elevii nu ştiu sa ţină stiloul în mână, motiv pentru care fac litere diforme şi ilizibile şi scriu lent.

Aricol preluat din evenimentul zilei.

…

Am ramas fara cuvinte…in sens pozitiv…si se intampla rar…foarte rar…

Me? Smiling!

O discutie interamicala, internautica…incadrata de o aura filozofico-metafizica. Eu si un prieten. Enjoy responsibly!

Cristi: mi-am albit dintii mai coi infect

Carlogea Claudiu: ooo…ce frumos

Cristi: am un zambet stralucitor de holivud

Carlogea Claudiu: cu ce ?

Carlogea Claudiu: sau la cine?

Cristi: sheery m-a facut in gura

Cristi: cu ceva gel misto

Carlogea Claudiu: faain

Carlogea Claudiu: ce gel

Carlogea Claudiu: si io vreau

Cristi: doar ca ranjetul ala de idiot de care ziceai, tot a ramas

Cristi:

Carlogea Claudiu: evident…si absolut

Cristi: si sa ma suji de pula

Cristi: evident si absolut

Carlogea Claudiu: ce se aude cu lapul?

Carlogea Claudiu: pulal?

Cristi: da

Cristi: normal

Cristi: absolut

Cristi: evident

Cristi: am avut nevoie de 400 de euro

Cristi: FRAIERE !!!!!!

Cristi: altfel ?…omul mai sarac cu 400 de euro, ce mai zice ?

Carlogea Claudiu: intreaba-l pe sherry

Cristi: mai,mai,mai

Cristi: ii faci tu una ca asta la pretenul tau cel mai bun ?

Carlogea Claudiu: de ce …? tu?

Carlogea Claudiu:

Carlogea Claudiu: ce ai mai facut mumushko?

Cristi: alerg ca un fraier

Cristi: fac compuri

Cristi: intzep cocalari din beljie

Cristi: nimic deosebit

Cristi: acum trece concediul

Cristi: si de luni munca

Cristi: fock

Cristi: nu ma simt pregatit

Carlogea Claudiu: io zic sa bagi un concediu de boala

Carlogea Claudiu: asa…mic

Cristi: si e si realist

Cristi: nimic exagerat

Carlogea Claudiu: absolut

Cristi: ca is bolnav

Cristi: evident

Cristi: sick buoi

Cristi: absolut

Cristi: da-mi mai nelule linkul de la blogul tau

Cristi: ca amu nu-mi intra haifaivul

Carlogea Claudiu: carlogeaclaudiu.wordpress.com

Carlogea Claudiu: da ce treaba ai cu al meu blog

Carlogea Claudiu: ?

Carlogea Claudiu:

Carlogea Claudiu: uita unul super misto!

Carlogea Claudiu: dono.ro

Cristi: sa ma rad si io de pretenul meu din beljie

Cristi: in rest ?

Cristi: cum merge relatia cu vanesa ?

Cristi: sau vera

Carlogea Claudiu: vanesa?

Carlogea Claudiu: who the fuck is her?

Cristi: vera

Cristi: tot aia e

Carlogea Claudiu: vera…inca nu am apucat sa ne vedem

Cristi: pt mine

Cristi: of course

Cristi: vai vai bai

Carlogea Claudiu: sa te uiti la My blueberry nights

Carlogea Claudiu: super msito

Cristi: ai avut treaba cu clujul ?

Carlogea Claudiu: e la grecia clujul

Cristi: l-am dat jos

Cristi: si ?

Carlogea Claudiu: watch it

Cristi: n-are net acolea ?

Carlogea Claudiu: nu…

Cristi: sau tu nu poti mere pana acolo ?

Carlogea Claudiu: dar nici nu vreau a ma netui atata

Cristi: ia concediu

Cristi: si baga frate

Carlogea Claudiu: bag pula in el de net

Cristi: ai o ocazie

Cristi: baga demisia, si grecia scrie pe tne

Cristi: stii tu….nu face vantul cu …….ce face pizda cu……….

Carlogea Claudiu: imi pun si eu chestia asta …

Carlogea Claudiu: e geniala

Cristi: scrie pe blog

Cristi: tot

Carlogea Claudiu: ce tot?

Cristi: cat esti de idiot, cand vine vorba de pizde

Cristi: samd

Carlogea Claudiu:

Cristi: tot

Carlogea Claudiu: sa ma dau de gol?

Carlogea Claudiu: esti nebun?

Cristi: dapai ce conteaza ?

Carlogea Claudiu:

Cristi: ca toata lumea se prinde in primele 2-3 zile

Cristi: asa un bou, mai rar vad

Cristi: si sa nu fie surprinse

Cristi: sau tu te bazezi pe efectul de bumerang

Carlogea Claudiu:

Cristi: ma gandesc

Carlogea Claudiu: macar alea 2-3 zile sa fie frumoase

Carlogea Claudiu:

Carlogea Claudiu: le lungesc!

Cristi: minunat haifaivul asta

Cristi: e vis

Cristi: btw

Cristi: cum stai cu realizarile ?

Cristi: pe marele ecran

Cristi: absolut

Carlogea Claudiu: astept…astept…

Carlogea Claudiu: marele ecran?

Carlogea Claudiu: hmmm…cred ca inca depinde de diagonala

Cristi: pai incepi cu tv si apoi HOLIVUD

Carlogea Claudiu:

Cristi:

Cristi: ESTI UN IDIOT SADEA

Carlogea Claudiu: I know…

Cristi: asta ma face sa-mi dau seama cat esti de responsabil si matur

Cristi: cand vii in tara ?

Cristi: de ziua lui nelu

Cristi: poc

Carlogea Claudiu: dap

Cristi: de lucru aveti masiv ?

Carlogea Claudiu: asa si asa

Carlogea Claudiu: amu tre sa fug la ceva sedintuca

Carlogea Claudiu: te pup dulce

Carlogea Claudiu:

Cristi: pe ouaa

Cristi: hai pa

Carlogea Claudiu: exact!

Cristi: dixtractie

Cristi: absolut

Sa ne iubim plajele!

Costineşti: Călcaţi de o maşină în timp ce se aflau la plajă

Doi turişti bucureşteni au ajuns la spital după ce au fost călcaţi de o maşină în timp ce se aflau pe plaja din Costineşti.

Potrivit poliţiştilor constănţeni, duminică după-

amiază, doi turişti au fost răniţi grav după ce au fost călcaţi de un autoturism BMW X5, aflat pe plaja din staţiunea Costineşti.

Mihaela Drăgoi (43 de ani) şi Vasile Anton (42 de ani) stăteau întinşi pe nisip, la marginea plajei, când autoturismul respectiv a trecut peste ei. Şoferul George Ardelean (21 de ani) din Costineşti, susţine că nu i-a văzut pe cei doi turişti, iar când a plecat cu maşina de pe marginea plajei a trecut peste ei.

Cei doi au suferit multiple traumatisme şi fracturi la nivelul mâinilor şi picioarelor şi au fost duşi la spital pentru tratament de specialitate.

Femeia este internată la Spitalul de Ortopedie din Eforie Sud, iar bărbatul se află sub supravegherea medicilor de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa.

George Ardelean este cercetat de poliţişti pentru vătămare corporală din culpă.

Articol preluat. Sursa necunoscuta. Ador Romania!

Viva la vida!

My Blueberry Nights

Norah Jones, Jude Law, Natalie Portman, Rachel Weisz. Va ajunge?

Black and white

Bruxelles…dressed up

Ploaia vine de la rusi!

Si uneori si zambetele:

Franturi de frumos…

…au murit, acum o saptamana. Andrea Pininfarina, si cu el odata nenumarate viitoruri, forme, linii, culori. Pacat.

Bucuresti…

Bucureşti, cazanul cu nervi

Livia Cimpoeru Luni, 11 August 2008

“Ton certăreţ, priviri aprige, claxoane insistente, ghionturi, coate-n burtă şi o lipsă crasă de bună- voinţă. Pentru cineva din provincie aterizat fără avertisment în „Micul Paris“, „şarpele uman“ care se îndreaptă în fiecare dimineaţă spre serviciu, în autobuze, metrou sau cu maşinile personale are o doză de agresivitate demnă de un oraş sub asediu. Aparent apatic, reacţionează rapid la orice sursă de nervi, hrănindu-se parcă din energia acestora.

Pentru bucureşteni, irascibilitatea a devenit o reprezentaţie cotidiană, deja emblematică prin omniprezenţa ei. În clocotul oraşului, mulţi oameni – altminteri binevoitori şi politicoşi – se trezesc înjurând, apostrofând, ripostând sau împărţind pumni.

Politeţea, o bizarerie demodată, se stinge încetul cu încetul sub nevoia imperioasă de a reacţiona la presupuse jigniri sau încălcări ale spaţiului personal. Din ce în ce mai rar, un bătrânel jovial, elegant şi cu maniere din alte timpuri ne colorează ziua şi subliniază adâncimea încruntării noastre cotidiene. În copilărie, mama ne pisălogea să fim respectuoşi. Astăzi, nimeni nu pare să aibă dreptul de a ne spune cum să ne comportăm. Însuşi apelul la calm e un afront.”

Aricol preluat din Evenimentul zilei.

Mi s-a parut o imagine foarte reala a ceea ce inseamna minunata noastra capitala. Puneti ghilimelele unde doriti.

Don’t knock on heaven’s doors!Ring the bell and run away.He hates that!

Asta am vazut azi la mare…si inca cele ce urmeaza. Le las fara comentarii.

Pentru ca e vara…

Femeia la 30 de ani sau efectul lopetii in figura

De mult am vrut sa scriu acest post, insa lipsa de timp chef si o varietate de motive neinteresante m-au impiedicat…

Am fost acasa, ma rog, locul cel mai apropiat de notiunea de “casa”. Am intalnit lume, multa, pestrita, bronzata, accesorizata si prafuita…si lume vesela, inteleapta, apropiata si trainda…si am mai intalnit o categorie de oameni care, spre surprinderea mea, am observat ca formeaza o lume aparte, o lume a copilariei pierdute, a sperantelor si viselor retezate crud, a resemnarii, a alegerilor cel putin ciudate…lumea femeilor la 30 de ani. Balzac a scris o carte despre ele, eu voi posta doar acest articolas…fiindca e o lume diferita, in care brusc se schimba tot, ca si cum cu un ciocan ai sparge o pusculita si s-ar revarsa o minunatie colorata si stralucitoare si frumoasa din ea, un frumos renascut ca din cenusa…invaluit cumva de o aura de tristete care ii confera o frumusete aparte…

Am ramas surprins, oarecum in mod placut de intalnirea cu copilul din cineva, cu copilul bun care rade mereu si care isi scoate limba in fata vietii…My pleasure!…Am invatat, sic, faptul ca de fapt copilul din noi incepe sa traiasca doar cand nu mai suntem copii…si aceasta intrerupere, aceasta crestere in marche-arriere, noi barbatii o resimtim cumva treptat, usurel, incetisor coplesiti de viata cotidiana, pe cand domnitele din jur isi doresc atat de mult aceasta “copilarie” incat involuntar devine un tel pentru ele, atat de puternic inradacinat incat le modifica structura, gandirea, felul de a fi, chiar viata pe ansamblu de multe ori, insa pana la…30 de ani, cand o manuta divina, le ridica de pe ochi bucatica de voal mov care transforma realitatea din jur in ceva ciudat si impalpabil cumva, si acea trezire la realitate este rareori placuta, dar in schimb acela este momentul cand tot, dar absolut tot ce conteaza cu adevarat, apare perfect conturat si parca insutit trait, trait cu setea celui caruia i s-a furat o bucatica de viata si cu limpezimea unei gandiri care nu mai vede ce “imi place” sau “ce as vrea” ci ceea ce “ESTE”…

Just fell in love…

…si pe undeva ea e the closest thing to sweet…

Prieteni…

In aceasta seara stateam cu un prieten si beam suc, Sprite, sa fiu mai exact si de-a lungul unei discutii foarte “educative” despre sexul frumos, sau slab sau cum doriti, cred ca a reusit sa faca cea mai draguta descriere despre ceea ce isi doresc barbatii…

“…ma, stii ce as vrea eu, sa gasesc o tipa care sa imi zica: “Hai la tine sa…umflam o minge…dar nu din aia ca “Tu da la pompa, fa rost de ace….si..aa…cumpara si mingi…!”

Bancuri…

Un rabin cade de la etajul 50 al unei cladiri. Cum cade, la fiecare etaj spune “Pana aici e in regula, pana aici e in regula!”…

Recunoasteti pe undeva societatea in care traim? Well, enjoy the ride!

And off we go!

Back, in my atmosphere!

And one last post…

Pentru cei care stiu de ce…

Countdown…

Numar minutele, secundele, milisecundele! Merg Acasa, cu A mare, enorm, gigantic. Plec satul…satul concav, nu convex. Satul de camere goale, de discutii insipide, de seri cu beri, de monitoare, bloguri pagini de fapt divers.

Plec stiind ca ma intorc un alt om…Voi lua o pauza de la mine, de la voi, de la ei…de la cam toate pronumele insignifiante…si voi strange in brate, tare tare, toate pronumele care conteaza! Singurele care conteaza! Voi vedea munti, focuri, stele adevarate, rasete….multe rasete! Voi vedea oameni normali, oameni cu O la fel de mare ca si A-ul din Acasa!

Nu voi scrie…nu vreau sa vad nimic ce aduce cu forma unui calculator, dar, cum nu imi tin promisiunile, mai stii…?

Necunoscut…

Este motivul pentru care postez acest cantecel. Fara alte conotatii. Ca merita sa il auda si acei 3 oameni care citesc randurile acestea…si fiindca e dragut…te face sa zambesti!

Gooooood morning sunshine… and

Vive la France!

Dancing…

Aseara am pornit pe un drum…dansand…Da da, dansand, in bucatarie cu un prieten, vechi, foarte vechi, de cand lumea de vechi, ma rog, de cand lumea mea. E foarte bine sa dansezi in bucatarie, invaluit de fum si fumuri, razand din suflet si cu tot sufletul. Am aflat, aseara, ca sunt barbat…si ca sunt…mai important decat orice, om, asa cum spunea domnul care a scris Cartea junglei. Si ca om, esti tare. Iti moderezi taria asa cum doresti, asa cum vezi de cuviinta, si oamenii din jur ajungi cu timpul sa ii tratezi dupa cum merita fiecare. Un singur lucru ma ghideaza, un lucru care l-am descoperit cred ca la 17 ani, in urma unei carti, un lucru care de atunci mi s-a intiparit in minte fara posibilitatea de a fi sters vreodata, un lucru care traieste atat de adanc incat nu o sa vreau sa il sterg vreodata: “Fii bun, fii bun pana la moarte!”.

Este atat de usor in ziua de azi sa trecem cu vederea pe cei din jur, indiferent de “statutul” lor in viata noastra, de prieteni, “iubiti”, “iubite”, familie, trecatori. Uneori ne este atat de usor sa le intindem o mana de ajutor si totusi nu o facem. Ne plangem in pernele noastre noaptea cat de rea este lumea si nu realizam ca de fapt contribuim, e adevarat ca doar cu o picatura, la rautatea ei, NEfacand lucruri, NEpasandu-ne. Atat de egoisti suntem si ne minunam ca societatea, oamenii care ne inconjoara ne trateaza la fel.

Ne pierdem uneori, fiecare dintre noi, in vartejuri numite relatii, munca, familie si inca o mie altele, si ne trezim trasi in jos, spre eurile noastre primare, si in drumul nostru spre acele strafunduri ne trezim din ce in ce mai singuri, o singuratate malefica, trista, si de multe ori acolo ramanem, si ne mumificam cumva, ca intr-o groapa de namol in care iti pierzi treptat suflarea. Zambet cu zambet am putea urca inapoi in lumile noastre, cu acele zambete care ni le intorc cei pentru care insemnam ceva, insemnam acel cineva care a intrat cu o lumanare si cu o mana intinsa intr-o camera cufundata in intuneric…

Deci va rog, dansati in bucatarie!

Duminica…

Duminica, acasa. Nuuu acasa acasa, ci acasa…la mine! Sunt acasa…si va multumesc…cred ca am fost prea mult timp plecat…

This is the end… my friend

De ce e nevoie sa “traversezi” o zi de vara? De ceea ce vedeti in poza! Ooo de cand imi doresc sa scriu beat! Practic este tot ceea isi poate visa cineva….sa isi imparta cele mai sincere ganduri, cele mai intime trairi. De ce sa te gandesti la cineva care nu da doi bani pe tine, cineva pentru care traversezi Europa si care nu iti raspunde la un mesaj….de ce? Revenind la un mai vechi blog, de ce? Definitia iubirii de fapt poate este una singura! Sa iubesti si sa fii iubit! De asta se zice ca e foarte greu sa intalnesti pe cineva care sa te iubeasca cum te iubeste familia ta…fiindca este aproape imposibila iubire NECONDITIONATA. Dar sa nu renuntam sa o cautam! Si eu sunt convins ca undeva acolo, poate in Samoa, este cineva care sa isi doreasca exact ceea ce pot oferi! Si sunt convins ca imi voi trai viata incercand sa dau de acel cineva, chiar daca la 60 de ani se va intampla acest lucru! Nu voi inceta sa iubesc ce ma inconjoara…in fond si la urma urmei…La vita e bella!!!!

Katie…

Melua this time…

Tinerete fara batranete…

Stau si ma minunez, un pic, fiind asa batran doar putine lucruri ma mai mira ,unde sunt tinerii din ziua de azi? Fraza care vine cel mai des in mintea cuiva cand vorbeste cu un pusti din acest rasturnat secol XXI, este “Ce matur(a) esti pentru varsta ta” si acest lucru e luat ca si compliment,desi…

Fara sa clipeasca, fara sa aiba un minim de indoiala, generatia care ne urmeaza, falnic, se arunca in viata cu capul inainte, evident, si pe deasupra acolo unde apa este cea mai adanca. Au disparut cumva perioadele de acomodare, de tatonari, de libertate, de prietenii, de focuri la munte langa corturi…Dar ceea ce zic sunt clisee deja, arhicunoscute si repetate, dar nu inceteaza sa ma surprinda…Oare ne urmeaza o generatie de copii batrani, cu riduri date prematur de lumea in care traim…Oare e trist?…

Tuturor ne plac apusurile…

Both sides now…

Rows and floes of angel hair
And ice cream castles in the air
And feather canyons evrywhere
Ive looked at clouds that way

But now they only block the sun
They rain and snow on evryone
So many things I would have done
But clouds got in my way
Ive looked at clouds from both sides now
From up and down, and still somehow
Its cloud illusions I recall
I really dont know clouds at all

Moons and junes and ferris wheels
The dizzy dancing way you feel
As evry fairy tale comes real
Ive looked at love that way

But now its just another show
You leave em laughing when you go
And if you care, dont let them know
Dont give yourself away

Ive looked at love from both sides now
From give and take, and still somehow
Its loves illusions I recall
I really dont know love at all

Tears and fears and feeling proud
To say I love you right out loud
Dreams and schemes and circus crowds
Ive looked at life that way

But now old friends are acting strange
They shake their heads, they say Ive changed
Well somethings lost, but somethings gained
In living evry day

Ive looked at life from both sides now
From win and lose and still somehow
Its lifes illusions I recall
I really dont know life at all
Ive looked at life from both sides now
From up and down, and still somehow
Its lifes illusions I recall
I really dont know life at all

Bad day…

Ora de poezie…usor tarzie

Geo Bogza

---

Semne

Cu genunchii la gura, cu pumnii strânsi,
Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingase semne de intrebare.

Cu trupul drept, cu fata în sus,
Dorm mortii în adâncul pamântului,
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Lucruri(?)

Frizerul(s.m.) meu are sotz! (a trebuit sa pun “z” pentru a nu interpreta altfel cuvantul, nu ca s-ar putea   )

The day the music died

Articol preluat din Evenimentul Zilei, Interviu cu Vivian Campbell

EVZ: Diferenţa dintre muzica anilor anilor ’70 şi muzica actuală?
Vivian Campbell: Muzica nu s-a schimbat foarte mult până acum câţiva ani, când a avut loc o explozie a tehnologiei. Cred că acum industria muzicală este într-un mare declin din punct de vedere al înregistrărilor de albume şi cred că ne-am întors la o piaţă a singleurilor. În ziua de azi există o competiţie acerbă pe piaţa muzicală, iar publicul poate alege între zeci de genuri muzicale, mai cunoscute sau de nişă, pe care le găsesc pe canalele TV, internet, radiouri, telefoane mobile… Albumul este mort din punctul meu de vedere, însă am probleme încercând să-i conving şi pe ceilalţi membri ai trupei (râde). 

Acum muzica nu mai este importantă?
Eu cred că, în acest moment, nu prea mai este nimic foarte important. În muzică nu mai există un mesaj… Rock’n’rollul a murit… Tot ceea ce se face astăzi e de faţadă. Cred că atunci când Elvis Presley a inventat mişcările acelea de dans a făcut-o pentru că aşa a simţit şi nu pentru că aşa i-a cerut casa de discuri. La fel şI Sex Pistol: au transpus în muzică ceea ce se întâmpla în vieţile lor, în societate, în general. Ceea ce se întâmplă acum în industria muzicală nu mai e veritabil, nu mai este „periculos“, în sensul că nu mai are cine ştie ce impact… 

Acum totul se rezumă la bani?
Industria în sine înseamnă bani şi cred că tocmai din acest motiv este acum în declin: din cauza lăcomiei caselor de discuri, a producătorilor, a managerilor şi chiar a multor artişti. Nimeni nu mai pune suflet, de asta muzica nu mai transmite nimic. Eu nu mai ascult de multă vreme muzică actuală, ci m-am întors la artişti din anii ’30-’40 şi asta pentru că ştiu foarte bine cum se face muzică acum. N-ai nevoie decât de un laptop, un microfon şi vreo două sute de dolari pentru un soft… 

Preluare prelucrata preluata

Joasa Societate

Scris pe 8 July 2008 de Bad Pitzi

Articolul de mai jos reprezintă o parte dintr-un editorial scris de Berti Barbera şi este preluat din revista Sunete. Pentru că îmi place. Pentru că l-am interpretat. Pentru că l-am asociat.

Ne tot întrebăm în ultima vreme ce e, de fapt, lumea bună? E cumva locul în care toată lumea se respectă, se ascultă şi împarte tot ce poate fi mai frumos? Sau cine e lumea bună? Cumva oamenii civilizaţi care ştiu să-şi facă un viitor şi în acelaşi timp ştiu să se bucure de singura viaţă pe care o au la dispoziţie? Hai să fim serioşi. La noi lumea bună, înainte de orice, nu-şi pierde vremea cu a defini lumea bună. Ei se adună uşor pentru că sunt mulţi, iar tot ce au de făcut este să câstige concursul care e cel mai tare din lumea bună. Urmează acel şir dizgraţios de apucături care trece prin cluburile cu cod portocaliu la flatulenţe, shopping-ul şi acoperirea cu cât mai multe firme celebre, urmate de maşinile mari şi alte bunuri materiale multe, care de obicei înlocuiesc alte dimensiuni şi calităţi. Ce muzică ascultă lumea bună? Păi ce se dă la radio şi la tv, că dacă se dă acolo e bună, nu? Sau cum? Nu contează cum îi cheamă, sunt acum în top şi sunt foarte noi, ce le mai trebuie? Oricum oamenii din înalta societate n-au timp de muzică. Sunt ocupaţi până peste călcâi să umble sau să umple străzile toată ziua, să-şi rezolve treburile. Cine credeţi că îndoapă străzile de dimineaţa până seara? Înalta societate. Iar dacă nimeresc din greşeală la un concert, îi simţi după tonele de parfum cu care s-au dat înainte de a ieşi din maşină. Iar dacă cumva concertul este pe stadion, îi recunoşti după tocuri înalte şi tricouri mulate. Atunci cum rămâne cu cei amintiţi prima oară, care sunt exact opusul lumii bune care a prins rădăcini de nestrămutat. Cum să-i numim pe cei care, printre altele, cumpără cărţi, cd-uri şi bilete la concert? Cei care aşteaptă de-o viaţă să-şi vadă artiştii preferaţi sau primesc cu bucurie orice artist care poate să-i facă viaţa mai frumoasă. Eu zic să-i numim joasa societate. Pentru că sunt opusul înaltei societăti. Sunt cei puţini, toleraţi, toleranţi. Cei care acceptă valoarea ca referinţă de bază.

Ipoteze

Daca ti se da o palma intoarce si celalalt obraz. Oare din cauza asta avem mai multe fete?

Puncte

Dimineata, privind pe fereastra cum se preling picaturi de ploaie pe geam, cu ceasca de cafea fierbinte in mana dreapta, gandurile mi se scurgeau incet, uniform, ca si stropii de pe fereastra, pana se dezintegrau si deveneau niste dare de fum, rispite apoi de vant.

Must listen!

Perspective

There should be sunshine after rain
These things have always been the same

So why worry now…

Duminica in Freiburg im Breisgau

Un alt shot de 1200 de km, pentru un punct de vedere. Pentru unul total diferit. Imi aduce aminte de o secventa din Cercul poetilor disparuti, intotdeauna, dar absolut intotdeauna, in impas, sa  privim lucrurile dintr-o alta perspectiva, chiar daca cere un efort oarecare, privelistea merita!

Paris cu peripetii…

Frant…mi se scurg literele…sunt pe jos literele…maine scriu!

Nu am scris ieri, nu ca ar interesa pe cineva, ma scuz eu pe mine.

Am ajuns la concluzia ca Parisul ma uraste! Si producatorii de automobile din Franta ma urasc! Mai ales Citroen! Am ramas in pana in mijlocul ambuteiajului de pe centura Parisului! La doar 5 km de destinatie. Am pus avariile, am iesit din masina in vestuta galben-fosforescenta, m-am catarat pe capota si mi-am aprins o tigara in timp ce printre claxoane si degete firave de doamne sau butucanoase de camionagii, incercam sa deslusesc cuvintele spuse insistent de fiecare sofer ce trecea. Pana la urma le-am deslusit….mai bine ramaneam la claxoane, macar nu faceau referire la mama, ele claxoanele. A venit pana la urma pe langa politie si camionul care m-a dus de la infamul loc. Am facut o poza prin parbrizul camionului in schimb, si pana aici am ajuns.

Asa ca, data viitoare tineti minte, just “Keep left, towards Porte de la Chapelle”!

Temprarily this blog is under (re)construction

Mi-a zis un prieten ca probabil Nietzsche s-ar culca deprimat daca ar citi randurile scrise pana acum…ceea ce oricum e o performanta! Sooo…see you soon with another cartoon!

Pic pic…

Pic pic…pe pervazul ferestrei mele se plimba ploaia…pic pic…si fiecare strop care cadea se strecura incetisor pana sub perna mea si imi soptea …pic pic…si dimineata …aceiasi ploaie mi s-a strecurat in nari…un pic…

PS Si cand va ploua in sufragerie…si auziti pic pic…just push play…

Ora de poezie

If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you;
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too;
If you can wait and not be tired by waiting,
Or, being lied about, don’t deal in lies,
Or, being hated, don’t give way to hating,
And yet don’t look too good, nor talk too wise;

If you can dream–and not make dreams your master;
If you can think–and not make thoughts your aim;
If you can meet with triumph and disaster
And treat those two impostors just the same;
If you can bear to hear the truth you’ve spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to broken,
And stoop and build ‘em up with wornout tools;

If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breathe a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: “Hold on”;

If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with kings–nor lose the common touch;
If neither foes nor loving friends can hurt you;
If all men count with you, but none too much;
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds’ worth of distance run–
Yours is the Earth and everything that’s in it,
And–which is more–you’ll be a Man, my son!

If by Rudyard Kipling

Thoughts…

There are moments in our life when we get hit by a train. Nooo…not that kind of train with engine and carriages,but the kind of train that goes from Nowhere to Anywhere. And what do you do when you get hit? You fall…and what do you do if you were facing the train? You fall harder! And when you fall, bruising your elbows and scarring your hands, you are lying on your back facing the skies, that is the moment when you start seeing the birds, the sun scorching your eyes and you start thanking the train…

This is how it sounds when you get hit by a “train”…sweet song!

Homo ludens

O mana micuta te trage de cracul pantalonului si se ridica spre tine o pereche de ochisori albastrii, mirati si atat de limpezi incat pe moment te prabusesti in adancimea lor si nu iti gasesti cuvintele, ca si cum mintea pusa in fata unei realitati se blocheaza…si urmeaza intrebarea care te trage, de acelasi crac, in abisuri vechi, neumblate de zeci de ani…intrebare care parca nu se naste graita ci se naste privita…De ce esti trist Tuti?

Nimeni,vreodata nu te va intreba atat de sincer ca un copil si nimeni vreodata nu va uita raspunsul atat de repede, dar uneori e tot ce avem nevoie, sa fim intrebati, ca sa gasim raspunsul in sine…

Pe trotuarul fierbinte al zilelor de vara, colector de suflete si pasi, avem nevoie doar de o clipa, sa ne intrebam, sa ne intrebam tot, si sa ne oprim pentru aceste intrebari. Ce rost are sa iti pui intrebari despre directii si sa continui sa iti indrepti pasii spre acelasi tarm la care nu mai vrei sa ajungi?

Intr-un vartej de frunze moarte, praf, sudoare si zgomot de marfare ne pierdem capacitatea de ne oferi raspunsuri, ne pierdem copilaria cu prima minciuna rostita rusinat, cu capul in piept si mazgaliti de inghetata nemancata, cu primul raspuns neraspuns la un “de ce” banal, dar daca un moment ne oprim si celor doi ochisori albastri care ne privesc intotdeauna din urma le raspundem sincer mai putem face cativa pasi in directia corecta ca apoi, in timp, sa ne oprim din nou, neincrancenati, neincruntati. Copilul ce ne urmeaza e intotdeauna in spatele nostru fara sa zica nimic, fara sa planga, fara sa ceara, cu aceiasi ochisori albastri ne urmeaza…

Totul e, ca pe trotuarele fierbinti ale verilor noastre umplute de praf si zambete false sa nu ne afundam atat de mult in asfaltul incins incat sa nu mai gasim privirea albastra din urma fiindca atunci asfaltul incins al fiecarei zile va deveni un iad, si fiecare fir de praf sau frunza moarta ne vor astupa narile si urechile si gura…iar ochii, ochii vor devenit un strigat mut al unei copilarii demult apuse…

Tot Minulescu

De ce-ai plecat?

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi – femeie sau bărbat -
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat -
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…
Priveşte-n jurul tău…
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!…
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Şi visul s-a sfârşit!…

…

16 februarie…

Mi-am luat un glob de sticla…si l-am strans in pumn…la-am strans pana mii de cioburi au devenit parte din mine…si acum le scot unul cate unul…singur le scot…dar unele au intrat atat de adanc incat pare imposibil sa mai iasa vreodata…

Lost…

Fiecare por din mine urla ca it ain’t right… Nimic…

4500 de km…

Atat ….si lacrimi, lacrimi adevarate, lacrimi de durere, neputinta si dragoste….multa dragoste…primele lacrimi de 13 ani si le-am simtit gustul…l-am strans in pumni pentru inca 13 ani…

Am ajuns…sau nici n-am plecat…? E 6.04 dim…si un ursulet de plus cu inimioare rosii se uita nedumerit la mine…si eu la el…

Fuck sanity and words!

E timpul sa facem lucruri!!!!

Amorf…

Un camion galben-stralucitor traverseaza soseaua tiptil,un pitic stand in dreptul volanului cu bratele deschise a dragoste. O capita, de forma unui nor zboara pe cer spre stanga si cafeaua mi se strecoara in nari facandus-si loc cu lingurita viciilor spre creier. Este ora 5,ora universului meu si a trecut un weekend…al universului meu…A fost un weekend lenes,molcom si zambitor ca o alunecare de catifea peste picior. E duminica weekendului lenes si de luni…inapoi la munca!Si totusi e ceva…Nu asa am vrut weekendul…

Azi!Da!

Este tot ce am vrut sa aud, un da, doua da-uri, un milion de da-uri!Dar am uitat sa ascult…si toate au amutit in jur. Cu degetul rezemat pe un semn de intrebare ce arde, astept rabdator sa mi se aprinda mana,trupul, mintea…sa fie la unison cu ce e in mine.

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!